Ispr膬vile lui P膬cal膬

     To牛i 卯l cunoa艧tem pe P膬cal膬. Este unul dintre cei mai iubi牛i eroi ai snoavelor populare

rom芒ne艧ti. P膬cal膬 este inteligent, sincer, iste牛, liber ca pas膬rea cerului, un justi牛iar iubitor de adev膬r 艧i dreptate, 艧ugub膬牛 nevoie mare 艧i amuzant p芒n膬 peste poate. Cu vorbele lui 卯n doi peri, f膬c芒nd pe prostul 艧i ascunz芒ndu-se sub o masc膬 de naivitate 葯i simplitate, el g膬se艧te ac de cojoc oricui. P膬cal膬 艧tie foarte bine cine este 艧i care este rostul lui pe lume. Pentru el, lucrurile sunt foarte clare: nu suport膬 ur芒tul, prostia 艧i nedreptatea. Folosind umorul, farsele 艧i p膬c膬lelile, el 卯i pedepse艧te pe cei certa牛i cu legile omeniei 艧i 卯i altoie艧te zdrav膬n ca s膬-艧i 卯nve牛e lec牛ia 艧i s膬 n-o mai uite c芒te zile vor avea.

    Dori牛i s膬 afla牛i cum P膬cal膬 a v芒ndut vaca unui stejar, 艧i cum acesta i-a venit de hac preotului, Centrul Academic Eminescu, v膬 propune s膬 citi牛i volumul de carte Ispr膬vile lui P膬cal膬 de Petre Dulfu. Cartea face parte din colec牛ia Biblioteca 艦colarului, editat膬 de c膬tre Litera Interna牛ional 艧i con牛ine 352 de pagini.

脦n acest volum ve牛i afla cum P膬cal膬 a mo艧tenit avere, de la tat膬l s膬u:

 Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap膬-a curs pe Olt cam mult膬!

 (S膬n膬tate, de la Domnul, celor care m膬 ascult膬!)

 Undeva p-aci, sub cerul scumpei noastre Rom芒nii,

脦ntr-un sat tr膬ia — se zice — un mo艧neag, ce-avea trei fii.

Cei mai v卯rstnici, de! ca lumea! c卯nd mai buni 艧i c卯nd mai r膬i,

 C卯nd mai dezghe牛a牛i la minte, c卯nd mai pro艧ti, s膬rman de ei.

 Cel mic 卯ns膬... alt膬 fire! Suflet bun, dar mult pozna艧...

 Ca s膬 fac膬 el vreun lucru, cum se f膬ptuie艧te... a艧!...

 Toate le f膬cea sucite 艧i pe dos, de te-ncruceai...

Un n膬t卯ng, un gur膬-casc膬 卯牛i p膬rea — c卯nd 卯l vedeai.

Ii ie艧eau la cap膬t 卯ns膬 toate-a艧a de minunat,

 C膬, de fapta-i s膬v卯r艧it膬, locului st膬teai mirat. 

O pl膬cere-avea: de lacomi, de neghiobi, s膬-艧i r卯z膬-n lege!

艦i, ca el, la gard prostia cine mai 艧tia s-o lege?...

 —  N膬zdr膬van! ziceau o seam膬. Al牛ii: — Ba e un 牛icnit!

 Iar la urm膬, to牛i, „P膬cal膬" oamenii l-au poreclit.

Intr-o zi, b芒tr卯nu-艧i cheam膬 fiii l卯ng膬 pat: — Mi-e r膬u!

 Mj-a sosit pesemne ceasul!... R膬m卯ne牛i cu Dumnezeu!

 A艧 fi vrut-, la desp膬r牛ire, s膬 v膬 las ceva str卯nsur膬;

 C膬 eu 艧tiu, vai, s膬r膬cimea 卯n via牛膬 c卯te-ndur膬.

 Dar 卯n lume... nu-i pe vrute... faci at卯t c卯t 牛i-e puterea...

Dup膬 ani de str膬iduin牛膬, doar o vac膬 mi-e averea

St膬p卯ni牛i-o pe Joiana, voi, b膬ie牛i, c卯nd n-oi mai fi;

Intre voi, ca fra牛i de-un tat膬, 卯mp膬r牛i牛i-o cum ve牛i 艧ti!...,

艧i vroia-nainte s膬-艧i urmeze cuv卯ntarea...

 Nemiloasa moarte 卯ns膬 i-a curmat pe veci suflarea.

Dup膬 ce l-au dus la groap膬, b膬ietanii... ce s膬 fac膬?

Intre d卯n艧ii cum s膬-mpart膬, trei feciori, o biat膬 vac膬?...

Cel mai mare —  una, dou膬: st膬ruia c膬 numai lui,

 Lui i se cuvine vaca 艧i c膬 n-o d膬 nim膬nui;

Fiindc膬 el doar a-ngrijit-o, de pe c卯nd era vi牛ea!

 -Ba s膬 fie cu iertare! mijlociu-i r膬spundea,

Drept la vac膬, eu am singur, scumpe frate!... m膬-n牛elegi?...

C膬 de treburile casei eu v膬zut-am ani 卯ntregi!...

艦i pe bietul tata, cine — c卯t z膬cu bolnav 卯n pat,

P卯n膬 c卯nd 卯nchise ochii — nu tot eu l-am c膬utat?

D-alde-acestea multe 卯nc膬, cei doi fra牛i 卯艧i tot spuneau;

Iar P膬cal膬?... sta deoparte, i-asculta cum se sf膬deau

 -Ho! gr膬i-n sf卯r艧it 膬l mare, c膬 s-adun膬 lumea-n drum! Ia s膬 ne-mp膬c膬m mai bine.

  — De! s膬 ne'mp膬c膬m! Dar cum?

 Lesne!... Pin' s膬 vie vaca de pe c卯mp, de la m卯ncare,

Hai c卯te-un ocol 卯n curte s膬 ne facem fiecare.

艦i-ntr-al cui ocol va pune d卯nsa mai 卯nt卯i piciorul,

Din noi trei, acela singur 卯i va fi st膬p卯nitorul!

Haidem! zise mijlociul. Z膬u, cuminte socoteal膬! Unde i-o pl膬cea Joianei!...

Dar tu, ce zici, m膬i P膬cal膬?

 -Ce s膬 zic? r膬spunse-acesta. Fie cum a牛i chibzuit!

„Bun de tot! (cel mai 卯n v卯rst膬 卯艧i zicea-n g卯nd mul牛umit)

Eu o s膬-mi a艧ez ocolul... l卯ng膬 poart膬 chiar, colea...

Las'c膬 艧tiu eu pe Joiana cum s-o trag 卯n partea mea!..."

Mijlociul tot cam astfel se g卯ndea 艧i el s膬 fac膬.

艦i-am卯ndoi, c-un „Doamne-ajut膬" grabnic 卯n p膬dure pleac膬,

Taie, car膬 la spinare: fagi mai tineri 艧i stejari;

 Din stejari, din fagi, cu barda, la牛i 卯艧i f膬uresc 艧i pari...

-nspre sear-aveau 卯n curte am卯ndoi c卯te-un ocol,

Chiar cum intri, l卯ng膬 poart膬. He, dar cum? Ocolul gol?

Ce s膬 cate-n el Joiana?... Fuga!... 卯n ocoale pun

艦i nutre牛: otav膬 unul, altul: f卯n de cel mai bun.

  — lac-a艧a!... s膬-i plac膬 vacii!... Iar P膬cal膬, al lor frate?...

 Sub un plop 卯n vremea asta s-odihnea tr卯ntit pe spate.

 Numai c卯nd v膬zu c膬 d卯n艧ii ispr膬vit-au munca grea,

Merse 艧i el de艧i aduse, din hoceag, ce-i trebuia:

Ramuri tinere-nfrunzite, de r膬chit膬, de stejar;

艦i-njgheb膬 din ele-acolo, pe-apucate, un frunzar.

Doar at卯ta... alt-nimica 卯n膬untru n-a mai pus...           

Soarele-asfin牛ea departe, dup-o culme din apus...

艦i Jojana, iat-o, vine de la c卯mp spre cas-alene...

A intrat pe poart膬-n curte... Ei, acu-i acu', m膬i nene!

 Peste cine-o da norocul?... Fra牛ii, mu牛i, privesc la ea...

 „In ocolul meu intra-va..." cel mai mare se g卯ndea.

Tot a艧a 艧i mijlociul... A艧! spre-ocoalele cu f卯n

Ea se uit膬-abia 卯n treac膬t, mirosindu-le pu牛in.

 Apoi, haide... la frunzarul lui P膬cal膬 drept se duce,

 Intr膬 vesel膬 艧i-ncepe frunze tinere s膬-mbuce.

 — Ha-ha-ha!-... vede牛i? P膬cal膬 卯ncepu r卯z卯nd s膬 zic膬,

 Dup膬 prea mult cine-alearg膬, se alege cu nimica.

 Fra牛ii-i tremurau de ciud膬; 卯ns膬... ce puteau s膬 fac膬?...

 艦i-a r膬mas din ziua-aceea singur el st膬p卯n pe vac膬.

          V膬 a艧tept膬m !!!

F.M